Scrisoarea

Astept de peste 3 ani de zile.
Ceea ce inseamna peste 1000 de zile.
O treime din acest timp am fost maturat fizic si psihic de un gand: de ce nu mai vine?
Nu este prima oara cand incerc sa scriu despre asta. Pana acum nu am reusit sa scriu mai mult de 10 randuri. Imaginati-va cat este de greu.
Sa te lupti cu o durere de cap si cu o durere interioara mult mai puternica decat orice vointa. Si totusi vointa te ajuta sa treci mai departe.

De fiecare data cand intru in bloc primul lucru pe care il fac este sa aleg cheia neagra din multele mele chei si sa o pregatesc. E ca un ritual: mereu fac acelasi lucru si mereu traiesc aceasi dezamagire. Urc cele 5 trepte din bloc, trec de usa alba din termopan care parca ma astepta la fel de calma in fiecare zi, si o iau la stanga pe coridor. Merg 7 pasi si ajung in dreptul cutiei nr.32. Din reflex introduc cheia in usita, si ma pregatesc sa o deschid. Vad inauntru ceva. Sufletul imi creste, speranta mi se trezeste din nou. Daca cumva a sosit chiar astazi? Care imi va fi reactia? Ma grabesc sa vad ce e. Dupa doua secunde dezamagirea mea creste mai mult. Era plicul cu factura de la telefon. Il iau si inchid. Merg spre lift cu capul in pamant.

Acesta este ritualul meu de 3 ani incoace. In fiecare zi cand intru sau cand ies din bloc fac acelasi lucru. Si oare de ce? Pentru ca ceea ce astept eu este mai mult decat un plic sau o scrisoare. Eu astept un lucru pe care nu il poate citi oricine. Probabil ca numai eu il voi putea citi.

Dar ceea ce trebuie sa credeti cu adevarat este ca eu nu stiu ce astept.
Astept o salvare in cutia de scrisori.